Bunicu

sâmbătă, aprilie 10, 2010 Posted by Adriana



Azi am primit niste mesaje foarte frumoase la una din postarile mele despre bunicu. E interesant cum s-a intamplat ca aici pe blog sa ma simt foarte aproape de el, pentru ca ii mai vad poza prin vreo postare, mai primesc cate un mesaj care ma face sa ma gandesc la el, si mai presus de toate, de fiecare data cand postez cate un proiect sau ceva creativ pe aici,nu pot sa nu-mi imaginez ce tare i-ar fi placut lui , sa fi fost aici langa mine si sa vada tot ce fac. El era o persoana foarte creativa si rabdatoare, mereu facea cate ceva si apoi abia astepta sa-mi arate...si eu la fel, abia asteptam sa-i arat lui tot ce faceam, pentru ca stiam cat de mult are sa-i placa, se vedea asta din stralucirea din ochii lui...De fiecare data cand postez cate ceva aici, am senzatia ca parca i-as arata lui :) Mai ales fotografii, nu exista data sa fac o serie de fotografii mai dragute, sau intr-un loc frumos, sa nu vin repede sa-l chem langa mine la calculator si sa-i arat...asa de uimit parea, de fiecare data spunea ca n-a mai vazut poze asa de frumoase, cate detalii, ce culori...ii placeau, voia sa-i printez, sa puna in albume, el avea grija de albumele noastre in ordine cronologica... am sa pun in curand poze de la branduse, pozele in natura erau preferatele lui, astea si cele in care ne adunam toti pentru un eveniment, o sarbatoare, si el mereu ne facea o fotografie in care sa fim impreuna, am asa de multe poze de astea de grup, stand la masa...incerc si eu sa fac asa de cand nu mai e, dar parca toti se gandesc la el in momentele alea, si..e mai greu.

Filmuletul asta l-am facut pe 22 februarie anul asta, la un an de cand a plecat. Nu l-am mai postat atunci... Acum, cand l-am revazut, cu mai putina tristete decat in ziua aceea plina de semnificatie, am observat 2 lucruri interesante: cat de expresiv era bunicu, cum se uita diferit in aproape fiecare fotografie, cat de tare au putut pozele sa-i surprinda personalitatea si felul de a fi, tocmai pentru ca ii placea si sa fotografieze si sa fie fotografiat...nu sunt niste fotografii "oficiale", in care nu se surprinde nimic, ci mai mult instantanee si poze in care a iesit asa cum era el: comic si plin de viata :) Si ce-am mai observat e cat de vizibil e ca o iubea enorm pe bunica...cand erau amandoi pe aici era ceva obisnuit pentru mine sa-i vad asa, dar parca acum vad altfel, foarte clar, lucrurile astea.

Muzica de pe fundal am ales-o anume. Cu cateva zile inainte sa moara bunicu ascultam Joe Dolan si ma tot gandeam sa-i pun si lui bunicu sa auda cum canta, poate il stia, poate nu, lui ii placea foarte mult muzica in general, si mai ales muzica de genul asta, eram sigura ca i-ar place si cum canta Joe Dolan si de el , asa ca persoana...apoi am citit ca Joe Dolan a murit, mult prea repede...apoi tot aveam in cap melodia aia "Goodbye Venice, goodbye...", si cand m-a chemat mama acasa sa vin la bunicu pentru ca nu se simte foarte bine, nu puteam sa-mi scot melodia aia din cap, desi nu stiam ca se simte chiar asa de rau, dar parca melodia aia imi dadea fiori si totusi nu puteam sa mi-o scot din cap...si apoi bunicu a murit in cateva zile. Si melodia a ramas s-o asociez mereu cu perioada aia. Si nu am mai apucat sa-i pun lui bunicu sa asculte Joe Dolan, dar stiu ca i-ar fi placut foarte mult...

Azi nu e o zi speciala in care sa-mi amintesc de bunicu, nu e ziua lui, nu e ziua cand a murit...e doar o zi, ca toate restul, in care ma gandesc la el, cateodata mai mult,altadata mai putin, mereu cu acelasi dor si cu aceeasi liniste. Nu vreau sa-l uit , atata tot, nu vreau sa uit nici un detaliu, daca se poate, vreau ca astia 24 de ani cat am fost impreuna, de cand m-a luat in brate din ambulanta ce venea de la spital si m-a adus in casa si pana in ultima clipa cand il tineam de mana, vreau ca astia 24 de ani sa fie de neatins pentru uitare.
























  Prima mea fotografie cu bunicu (si mama), aveam 4 luni, am incercuit partea unde se vede ca il tineam cu manuta de deget :)

4 comments:

Adelina spunea...

Frumos! Am plâns în timp ce urmăream filmuleţul. Eu am locuit cu bunicii până la 13 ani (şi cu părinţii), dar n-am avut o relaţie specială cu ei. Bunicul era mai dur aşa, ne certa dacă făceam gălăgie multă... Acum e bolnav, mă vede doar de 1-2 ori pe an şi plânge tot timpul când plec. De mine întreabă cel mai des, ceea ce-i ciudat că nici sora mea nu ajunge prea des pe acasă... Admir că păstrezi vie amintirea bunicului tău!

Anja spunea...

Emotionante, atat articolul cat si filmuletul! Stiu cum este sa pastrezi vii aceste amintiri, si eu am fost crescuta de bunica mea si singurul tablou pe care l-am adus cu mine in Suedia e cu poza ei. Cand o vad ma face sa ma simt protejata :).

Iulia Lazarean spunea...

Adriana, uitandu-ma la fotografii si citind toate gandurile frumoase despre el, am realizat cat de mult semeni cu bunicul tau, pe care, culmea, nu l-am intalnit niciodata. Dar te-am intalnit pe tine, si descrierea lui o regasesc in amintirea mea despre tine..Ma bucur mult ca ai avut un bunic "de poveste", dar ma bucur si mai mult ca ai luat cu tine ce-ai iubit mai mult.

Adriana spunea...

Iulia, ce cuvinte frumoase :) Totusi e posibil sa-l fi intalnit pe bunicu, in weekendul ala cand ati venit tu cu Gabi la mine, cand implineam 19 ani (parca...), el era sigur aici, ca n-avea unde sa fie in alta parte :) Ma bucur cand cuiva i se pare ca seman cu el (mai ales cuiva care ma cunoaste bine, asa ca tine :) ), asta si vreau: sa seman cu el.

Adelina, Anja, nu stiu de ce v-am vazut comentariile acum, dupa cateva luni, multumesc mult pentru ele :)

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails