Acum un an

marți, februarie 02, 2010 Posted by Adriana

Astazi bunicutu ar fi implinit 72 de ani. Ar fi fost asa de frumos si de bine, ca in orice an de 2 februarie de cand ma stiu. Dar anul asta e diferit. Ce mai pot sa fac? Cateodata ii mai scriu scrisori de genul asta, imi mai limpezesc gandurile si sper ca ajung cumva la el...

Credite : Cinammon Designs


Anul trecut de ziua lui i-am facut cadou un album, numai cu el si cu bunicuta. A apucat sa se uite in el de vreo doua ori, apoi ... apoi s-au uitat prin el oamenii care au venit sa-si ia ramas bun, peste exact 20 de zile. Mi-a spus ca stia ca ii fac cadou ori un album de asta, ori un CD cu tangouri... imi ceruse daca pot sa-i caut niste tangouri. Se simtea foarte rau in ultima vreme, nu mai avea rabdare sa faca aproape nimic, avea dureri groaznice, nu putea sa doarma, si tot ce putea face era sa asculte muzica toata noaptea, la casti, sa nu o trezeasca pe bunica... Dar n-am mai apucat sa-i fac CD-ul ala cu tangouri, la fel cum n-am mai apucat sa fac multe lucruri pe care voiam sa le fac cu el, pentru el...pur si simplu el ar mai fi fost cu noi macar 20 de ani... N-am stiut ca e bolnav, nimeni nu stia, nici el, dar era mai trist asa, ca si cum ar fi fost ingrijorat, dar parca nu voia sa spuna nimic, sa nu supere pe nimeni...

Oricum, in timp ce faceam albumul ala, parca aveam o strangere de inima sa folosesc pe vreo pagina aripi de ingeri sau pene (si anul trecut era foarte la moda sa folosesti pene pe paginile digitale, erau in toate kiturile, mereu ma impiedicam de ele), si mi s-a facut brusc frica sa le folosesc, aveam ca o neliniste... nu situ de ce mi-a trecut prin cap ca daca am sa pun aripi pe vreo pagina de-a lui...are sa moara. Total absurd, chiar imi timp ce imi treceau gandurile astea prin cap, ma linisteam cumva de genul "Cum sa fie posibil asa ceva, bunicu are sa mai traiasca asa de multi ani, doar n-are nici un motiv sa pateasca ceva", si imi scoteam gandul din minte. Dar totusi am incercat sa nu folosesc elementele alea, si sunt convinsa ca nu s-au strecurat pana la urma in albumul lui. Dar bunicu avea cancer si a murit peste 20 de zile. Stiu ca n-are nici o legatura cu aripile de ingeri, decat poate ca acum el e printre ingeri de ziua lui si acolo ii e mai bine decat ii era in ultima vreme aici. In ultimele zile nu-si mai simtea picioarele, paralizase adica, dar n-a mai apucat sa traiasca cu asta, s-a dus atat de repede...

De ziua lui anul trecut, deci cu 20 de zile inainte de a muri, a vrut sa mearga singur la Radauti, un oras la peste 20 de km de unde e casa lui, ca sa se inchine la Catedrala si la o manastire care este acolo, Bogdana. Chiar daca se simte asa de rau, a zis sa-l lasa toata lumea in pace sa mearga unde vrea el, ca trebuie sa mearga si nici sa nu-l sune nimeni pe celular ca are sa vina el pana seara... Si cu toata strangerea de inima ai mei l-au lasat sa mearga singur, si n-a patit nimic atunci, nu i s-a facut rau, nu nimic, a venit acasa si... a fost ultima lui plimbare...

Acum un an... a fost ultimul 2 februarie fericit pentru noi, desi probabil ar trebui sa ne consolam cu gandul ca lui i-e bine si asta ar trebui sa fie suficient. Si chiar e, numai ca...dorul ramane. Nu pot sa cred ca se face un an, ma inspaimanta gandul ca timpul trece si el ramane undeva in urma, prin 2009, pana cand a fost aici langa noi. Dar de fapt nu e asa, n-are sa ramana niciodata in urma, atata timp cat il iau cu mine peste tot, il port in minte si in suflet mereu.

14 comments:

Geanina Lisandru spunea...

Sunt alături cu gândul de tine, draga mea.

Frumoasă postare dedicată unei fiinţe dragi ţie, care din nefericire astăzi nu o poate citi şi nu te mai poate strânge în braţe pentru a-ţi mulţumi.

Zi faină!

Adriana spunea...

Multumesc Geanina :)

viki9 spunea...

Adriana, am citit cuvintele tale chiar dupa ce le-ai scris... si am resimtit aceleasi sentimente pe care le-am avut si eu dupa ce mi-am pierdut bunica.... sfasietoare! din pacate...

an de an.. vei simti acelasi lucru... si vei avea convingerea ca nimic nu mai este cum a fost... ca aripile tale au fost frante... insa bunicul tau se uita acum la tine... de acolo de sus.. si te protejeaza.. s ite iubeste.. si va fi langa tine cand vei fi mireasa.. si mama... si.... nu te inndoi de asta.. si durerea si dorul.. vor fi din ce in ce mai mici.. te asigur..

pup sa treaca ;)

vicky

Adriana spunea...

Multumesc Vicky pentru ce mi-ai scris, inseamna foarte mult pentru mine :)

Anonim spunea...

Adriana , cu multa placere... sper ca in curand vei putea zambi aducandu-ti aminte de bunicutul tau, fara sa oftezi.. asa cum o fac eu acum. secretul? exista acolo in inimioara un loc special, dedicat in intregime pentru el. un loc care trebuie sa-si amintesca numai de tot ce a fost frumos, special , intre voi.

eu imi aduc aminte de ce ne pregatea bunica de sarbatori... yammi, yammi. de ce ne povatuia.. si cat de minunate erau acele clipe. imi sunt mereu aproape aceste momente.. le simt cu tarie si asta e tot ce conteaza. ce vacante incredibile petreceam la bunici... hmmm frumos! superb! ce cirese mai furam de prin sat.. ;o .. bunicii mei doar aveau toti pomii fructiferi in curte.. dar na, Nica ...

daca e sa-ti dau un sfat: incearca sa-ti reamintesti momentele frumoase.. doar aceastea.. si asa iti va fi mai usor, si mai usor ii va fi si bunicului care tocmai te priveste si e mandru de tine!

zi buna !
vicky

Anonim spunea...

Vad in toate postarile un mare dor dupa bunicul tau....cunosc...mult am suferit si eu cand l-am pierdut si eu pe al meu. Sunt 16 ani de atunci....de cand l-am pierdut. Eram in clasa a-7-a. Am plans zile si nopti, nopti si zile dupa el...a fost primul dintre cei dragi care s-a dus si unul din cei mai importanti. Bunicul care m-a crescut si care m-a iubit mult....si inca am lacrimi pentru el...si inca mi-e dor. Si ma rog Bunului Dumnezeu ca acolo unde e sa ii fie bine. Ne manifestam acum dragostea pentru cei plecati, pomenindu-i la Sfanta Liturghie, facand pomeniri...aprinzand lumanari...rugandu-ne sa le fie bine.
Asa e viata Adriana....Doamne ajuta!
Larisa

Adriana spunea...

Multumesc, Larisa, pentru comentariu...imi face bine sa stiu din cand in cand ca cineva ma intelege chiar atat de bine...si bunicul meu m-a crescut pe mine, desi erau multi din familie prin preajma, el a fost mereu foarte apropiat, el era cel care imi facea jucarii si venea mereu la serbari...el e cel care ma iubea asa de mult incat i-a venit ideea sa ma infieze, sa fiu pe numele lui...nu ca as fi avut nevoie de parinti, pentru ca ai mei au fost mereu super, dar el simtea asa de tare ca sunt fetita lui, asa imi spunea mereu, incat probabil ma voia cat mai aproape. Sper din suflet ca am fost mereu cat mai aproape de el, pana in ultimele clipe ale lui aici ,cand il tineam de mana...si chiar si acum, cand simt ca si cum ar fi peste tot, nu avem cum sa nu fim aproape...
Asa e, ne manifestam dragostea pentru cei dragi cum ai spus tu, si in plus...in plus mie imi place sa il includ mereu in gandurile mele, in deciziile mele, in viata mea, asa cum se poate...si il simt foarte aproape. Nu stiu cum are sa fie peste 16 ani, sper doar sa il simt la fel de aproape.
Multumesc inca o data ca mi-ai scris...Doamne ajuta!

Anonim spunea...

Hristos a inviat! ( asa trebuia sa incep si celalalt mesaj)
Adriana multumesc de feedback...eu am plans citind postarile tale legate de bunic. Ca m-au rascolit pe mine....Bunicul m-a crescut impreuna cu bunica pana la 7 ani si 7 luni. De la 7 luni. Ai mei parinti au fost parinti de "weekend" pana atunci. Mare fiind chiar le-am zis ca pe bunici i-am iubit cumva mai mult si ca i-am urat pe ai mei parinti cand m-au "luat" ca sa ma duca la scoala. Sigur ca imi iubesc parintii...si Slava Domnului am parinti minunati dar legatura mea cu bunicii a fost speciala. Bunica s-a dus la Domnul 7 ani dupa bunicul. M-au crescut impreuna dar ea ca femeie s-a ocupat mai mult de mancare, spalat, curatenie iar bunicul ne plimba, ne spunea povesti. Chiar s-a ocupat de noi ( eu si sora mea). Nu ne-a uitat intr-un colt de camera. Cateodata ma gandesc ca nu fac destul pentru ei...ca nu ma rog mai mult Bunului Dumnezeu ca sa le fie bine acolo unde sunt. In momentele speciale ma gandesc mult la ei...cum ar fi fost sa fi ajuns la nunta mea( mult si-au mai dorit), cum ar fi fost sa imi cunoasca fetita...cum ar fi fost daca...Tataie si mamaia mea s-au dus. Am ramas noi sa ii purtam in suflet si sa ne rugam Bunului Dumnezeu pentru ei!
La tine durerea e inca proaspata....in timp mai multi. Dar sunt momente in care iti amintesti si durerea reinvie. La fel de puternica!
M-am intins...Din ce am citit esti o fata minunata! Cinste tie...cinste bunicului...asa ii cinstesti cel mai bine memoria. Respectand si traind ce te-a invatat!
Larisa

Adriana spunea...

Adevarat a inviat!
Seamana povestile... numai ca eu locuiam si cu parintii, dar tata a fost 5 ani la facultate, mama lucra, eu si sora mea stateam cu bunica si bunicu, dar si bunica mai mergea la scoala, era profesoara, asa incat bunicu avea grija de noi...
Si mie imi pare rau cel mai mult ca bunicu n-are sa-mi cunoasca copiii, sau mai exact copiii n-au sa-l cunoasca pe bunicu, pentru ca el are sa-i vada de sus, dar n-are sa poata sa-i tina in brate, sau sa le faca poze...n-am sa am niciodata o poza cu bunicu si cu copilul meu. In fine, n-am nici un copil, dar stiu ca am sa am, si ma tot gandesc de ce n-am avut mai repede, sa se fi bucurat si bunicutu de ei, ca tare isi dorea, simteam eu, cum sa nu-si fi dorit sa aiba stranepoti? Si apoi, putea sa mai traiasca, macar 10 ani, daca nu 20... de unde sa fi stiut eu ca trebuie sa ma grabesc?...nici nu stiam ca e bolnav. O data am cumparat niste sandalute foarte mici, pentru ca mi-au placut, si i-am zis ,in gluma cumva, ca indata are sa vada niste picioruse de fetita incaltate cu sandalutele alergand prin casa...ce s-a mai luminat...indata inseamna insa cativa ani, si el n-a mai stat...
Acum m-am intins eu...Vreau sa-ti mai spun insa ca sunt sigura ca faci destul pentru ei, ca te rogi pentru ei si te gandesti la ei, se simte dupa felul cum scrii :) Legatura asta dintre noi si bunici...
Multumesc si pentru compliment. Sper sa mai vii pe aici pe blog la mine si sa mai vorbim :)

Anonim spunea...

ehe..esti din Suceava..acum am vazut! Eu is botosaneanca...dar stau in Bucuresti de vreo 8 ani. O parte din suflet mi-e inca acolo inca. Frumos filmuletul si tare emotionant. Bunicul tau avea o privire tare hotarata....sa iti zic ca bunicii nostri seamana....cand o sa scanez o foto o sa vezi. Doar ca al meu bunicut era mai scund. La fel de hotarat si puternic insa. Ehe...ce rau ca pe atunci nu erau digitale...n-am avut inca puterea sa scanez vreo fotografie. Ar trebui totusi...albumele se pot rataci.
Larisa

Adriana spunea...

Chiar as vrea sa vad o fotografie cu bunicul tau :) In mod serios, sa stii ca trebuie sa le scanezi cat mai repede, albumele nu numai ca se pot rataci, dar in timp pozele se deterioreaza si ar fi pacat...eu nu stiu ce as face fara toate fotografiile pe care le am cu el si de la el...ele sunt tot ce am sa pot arata intr-o zi copiilor mei :)
Ai cumva vreun blog unde as putea sa te gasesc? :)

Anonim spunea...

Eu te-am gasit pe blogul Irinei, Dulce casa. Nu n-am blog. Nici nu mi se pare ca am ce sa zic in plus...unde mai pun ca n-am nici vointa de a-mi limita timpul de net :)
Ma gasesti insa aici: http://pilde31.ning.com/ ( creat de Dulce casa)
Daca imi lasi o adresa de email iti trimit invitatie.
Larisa

Anonim spunea...

Si eu sunt nascuta pe 02 februarie!!!! cat despre bunicul meu, eu nu am prezentat niciodata vreun interes pentru el..asa ca la capitolul "bunici" am o mare suferinta in suflet..tu esti norocoasa ca ai avut o relatie deosebita cu bunicul tau! acum, chiar daca bunicul tau a trecut la cele Sfinte, el ramane alaturi de tine prin amintirile care va leaga..Numai bine iti doresc, Daniela

Adriana spunea...

Daniela, multumesc pentru vizita si pentru mesaj! 2 februarie e o zi frumoasa de nastere, mie asa mi se pare :) Da, sunt foarte recunoscatoare ca am avut asa o relatie cu bunicul meu, ca am fost aproape mereu si ca mi-au ramas atatea amintiri. Il simt aproape si in continuare.

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails